Experiența mea Erasmus+

Cum as putea sa descriu ce s-a intamplat in fiecare zi, oamenii pe care i-am cunoscut, locurile pe care le-am vizitat daca eu am incuiat aceasta experienta intr-un loc ascuns din mintea mea? Si problema nu este ca am uitat (chiar stiu toate detaliile, pana si cele nesemnificative pentru altii), dar nu vreau sa imi amintesc si sa retraiesc experienta, pentru ca sunt sigura ca ma va cuprinde un val de nostalgie, un fel de depresie frumoasa. E ca si cum sunt pe plaja si ma arunc in valurile marii. Stiu ca undeva adanc o sa gasesc ingropata cea mai frumoasa experienta din viata mea, cu cele mai frumoase imagini, dar drumul e lung, intunecat si plin de framantari. 

De cand m-am intors acasa nu stiu in ce lume traiesc, nu sunt prezenta nici aici, nici acolo. Fac adesea comparatii intre obiceiurile noastre, casele de aici, magazinele noastre si tot ceea ce gaseam acolo. Caut in chipurile persoanelor de pe strada prietenii mei de acolo, oamenii care mi-au fost ca o familie pentru cel putin 9 zile. O parte dintre ei au venit in Romania pentru alte 4-5 zile, dar ce s-a intamplat cu cei care au ramas? Imi e foarte greu sa cred ca si-au continuat viata, dar si mai dificil imi e sa accept ca la ei totul a ramas asa cum era si poate nu toti au fost „dati peste cap” de „copiii din Romania”. 

De ce m-am simtit atat de bine cu adolescenti pe care ii stiam de doar cateva zile sau ore, de ce simteam ca pot sa am incredere in ei si de ce nu mi-a fost nicio secunda dor de oamenii care ma asteptau in Galati? Si nu numai cu elevii italieni ma simteam confortabil, ci si cu profesorii. Ne-au intampinat cu atata caldura si bucurie, chiar si cei care nu cunoasteau limba engleza, dar voiau sa ne cunosca pe noi. Ce m-a atras atat de mult la locul acela de am ramas prinsa in mrejele din Barrafranca si Aidone? Este vorba despre oameni sau a contat foarte mult si locul, clima, mancarea si obiceiurile? Sunt atat de multe intrebari si prea putine raspunsuri. Chiar si acum, dupa o saptamana de la despartire, nu pot sa ma intorc la viata pe care o traiam inainte. Totul se raporteaza la EI in sufletul si mintea mea.

Nu am gasit raspunsul la niciuna dintre intrebarile pe care mi le-am pus. Intr-adevar, nu am mai avut niciodata ocazia sa vizitez o alta tara, dar nu vreau sa cred ca asa mi se va intampla in orice loc strain ma voi duce. Vreau sa sper ca aceasta experienta chiar este una unica si inegalabila, ca oameni ca aceia nu voi ma gasi in niciun coltisor de pe acest Pamant. Asa sa ma simt dupa fiecare excursie in afara Romaniei? 

Da, m-am intors, dar numai fizic, numai cu trupul. Ma simt o alta persoana, insa. O persoana care si-a imbogatit cunostintele despre nenumarate domenii (culinar, istoric, social, limbi straine etc.), care poate spune ca a fost cu adevarat intr-o aventura a cunoasterii si, cel mai important, o persoana care si-a creat o familie in alta parte. Dar acest ultim aspect este unul bun? Cum poti sta departe de familia ta despre care simti ca nu cunosti indeajuns de multe lucruri si al carei program nu il cunosti, pentru ca toti membrii au la randul lor o alta familie, cea adevarata. O sa incerc sa explic pe parcursul jurnalului ca nu este vorba doar despre o mana de copiii, ci de elevi din toate clasele, din toti anii si de la toate profilurile din invatamant.

Ceea ce povestesc nu a avut nicidecum un impact negativ, deci nu pot spune ca deschid o rana. Dar deschid un cufar cu amintiri, amintiri dintre cele mai frumoase, care mi-e frica ca vor prinde aripi si vor zbura. De aceea nu vreau sa le retraiesc, pentru ca simt ca, daca le povestesc de prea multe ori, le voi uita.  Vreau sa le pastrez doar pentru mine, in niciun caz sa le pierd. La fel cum nu vreau sa pierd contactul cu oamenii de acolo, care ocupa nu un loc mic, ci un spatiu imens in inima mea.

Si le povestesc pentru voi, cititorilor, ca sa va presar putina curiozitate, sa sadesc in mintea voastra o samanta cu flori ale experientelor. Vreau sa traiti si voi ce am trait eu, sa va duceti intr-un proiect ERASMUS, sa va intoarceti si sa aveti exact aceleasi sentimente de nostalgie, sa stiu ca mai exista si altii ca mine. Ce m-a ajutat cel mai mult a fost faptul ca am gasit o persoana, Ignat Alecsandra, care s-a aruncat la fel de tare si cu la fel de multa incredere in „valurile din Sicilia” ca mine, iar acum suferim impreuna de dorul celor pe care i-am lasat acolo. Multumesc, Alecsandra, dar si tuturor celorlalti (care vor avea un rol important in povestea mea si al caror nume il veti afla mai tarziu) pentru ca mi-ati fost alaturi si pentru ca nu m-ati lasat sa trec singura prin acest sentiment nou pentru mine.